În ultima mea postare am vorbit despre iubire şi am ajuns la concluzia că, fără a-L iubi pe Dumnezeu, nu pot să iubesc. Şi, de atunci, continui să mă gândesc, să experimentez şi să exprim iubire. Şi am ajuns la un jalon important al exprimării iubirii faţă de mine şi faţă de cei din jurul meu: IERTAREA.
"Şi ne iarta nouă greşalele noastre precum si noi iertăm greşiţilor noştri"
Iată un citat din cea mai cunoscută şi folosită rugăciune... Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească.
Iată cum vrem noi să ne ierte Dumnezeu. Bine, e adevărat că, acest vrem este legat de modul şi scopul rugăciunii. Căci o rugăciune spusă doar aşa... că e trendy să ne rugăm, nu are nici valoare şi nici folos sufletesc.
Dar când rugăciunea este spusă din suflet şi şoptită cu inima către Dumnezeu mi-e greu să cred că ar mai apărea în vocabular expresii ca cele de mai jos:
"Iert, dar nu uit"
"Nu vreau s îl/o iert"
"Mi-e greu să iert"
Nu cred ca aş vrea să ştiu ca Lui îi este greu să mă ierte sau că nu vrea să mă ierte sau că nu o să uite trăznăile pe care le fac. Plus că, după părerea mea, Dumnezeu este doar Iubire şi Iubirea este iertătoare.
Şi mai cred că, atunci când Iertarea vine din suflet, deci din Iubire, se ajunge în punctul în care omul nu îşi mai aminteşte ce anume a iertat.
"Iertarea" de faţadă, aceea care vin ego, din demonstrarea mărinimiei omului "bun" care il îndatorează pe cel care i-a greşit, ei bine, acea iertare nu uită. Mintea, care minte, nu uită. Mintea nu are nimic a face cu divinul Iubirii. Mintea nu ştie să ierte. Ea ştie doar să acopere, să ascundă şi să deformeze realitatea funcţie de nevoile şi aşteptările ei. Şi, mai devreme sau mai târziu, dacă "iertarea" aparţine minţii, se ajunge la momentul la care îi strigăm celui iertat tot ce ne-a greşit... doar pentru că nu am uitat.
Nu e de mirare ca avem umerii căzuţi şi dureri de spate... cărăm în spate tot felul de neiertări, neuitări şi neiubiri. Şi acestea sunt un bagaj prea greu pentru sufletele noastre care au nevoie de eliberare.
Iertarea este, pentru mine, eliberarea din acea situaţie. Şi, fiind caracteristica Iubirii Divine, ea e nu este condiţionată nici de scuzele publice sau nu ale celuilalt, nici de iertarea celuilalt, nici de un comportament plin de vină şi suferinţă pe care am avea nevoie să-l vedem la celălalt. Nu! Iertarea vine de la sine in momentul în care ştii că ea este cel mai bun medicament pentru sufletul tău. Nu e greu să ierţi, poate că e greu să fii dispus să manifeşti iertarea până la capăt. Poate că e greu să te hotărăşti că vrei din suflet să fii liber şi eliberat din suferinţă, pentru că statul în suferinţă are beneficii ascunse, pe care nu suntem dispuşi nici să le recunoaştem şi nici să renunţăm la ele.
Cred, însă, că într-o situaţie conflictuală, cel mai greu ne este să ne iertăm pe noi înşine. Dar şi la iertarea de sine se aplică toate cele de mai sus cu un plus: credinţa că merit să fiu iertată şi aceea că am dreptul să greşesc. Poate când am să accept că prin greşeli învăţ, cresc şi evoluez, am să accept să eliberez şi ataşamentul de perfecţiune care mă face să nu îmi dau voie să greşesc şi atunci am să înţeleg că am tot dreptul să greşesc şi că merit să fiu iertată. Mă gândesc că atunci îmi va fi uşor să mă iert.
Cred că iertarea vine mai uşor odată cu acceptarea faptului că fiecare om face tot ce poate el mai bine la acel moment dat. Deci şi eu fac tot ce pot mai bine cu ceea ce ştiu până acum, cu credinţele, valorile şi programele mele. Mâine voi şti mai multe şi deci... voi putea face mai multe. Dar ACUM şi AICI eu, ca orice alt om, dau 100 din ce sunt eu. Asta este suta mea acum! Şi iata primul pas în a mă ierta pe mine. Sunt cea mai bună versiune a mea de până acum! Vreau mai mult... nu îmi rămâne decât să învăţ şi să experimentez mai mult. Sunt perfectă în imperfecţiunea mea - după cum zice o prietenă de-a mea- căreia îi multumesc că mă susţine permanent. Da... si tot ea mi-a zis la o cafea "daca eram perfectă nu mă mai năşteam aici". Astea sunt adevăruri care mă ajută să mă iert.
